Prioritate sau exclusivitate? Cui se roagă personajele Bibliei?

Articol preluat de la revista Semnele Timpului

Rugăciune februarie 28, 2021

Articol preluat de la revista „Semnele Timpului”

Miza identificării destinatarului rugăciunii este extrem de importantă și poate fi simplu indicată prin întrebarea: Ne putem aștepta ca rugăciunile să fie ascultate indiferent cui le adresăm?

Ceea ce precedă și face posibilă comunicarea om-Dumnezeu este iniţiativa Lui de a Se comunica pe Sine prin acţiuni și cuvinte la nivelul istorico-temporal al cunoașterii umane, prin categorii de gândire, logică și expresie specifice omului. În acest caz, putem spune că Dumnezeu Se descoperă pe Sine, iar omul este… la receptor și urmează să reacţioneze. Astfel, rugăciunea devine un răspuns, iar rolurile emiţător-receptor se inversează.

Dar, dacă petentul este omul, cine este la capătul celălalt al firului?

Ne-am aștepta ca omul să comunice cu Cel care a iniţiat și făcut posibil dialogul. Să analizăm succint cui s-au adresat prin rugăciune personajele din Biblie.

La capătul firului – omul & Dumnezeu

De la Adam și până în perioada patriarhilor, comunicarea nu era exclusiv unidirecţională, ci avea adesea calitatea unui dialog cu Dumnezeu (ex. Avraam), ca valenţă a unei prietenii sau a unei umblări cu El (vezi Enoh, Noe). Uneori, exprimarea frământărilor, a cererilor sau a întrebărilor se realiza în mod nemijlocit către Dumnezeu – de exemplu, în teofania de la Mamre (Geneza 18), unde, deși în dialogul cu Avraam Dumnezeu Se prezintă ca om, Biblia ne spune că era Însuși Yahweh (v. 22).

În perioada teocratică a Vechiului Testament – de la Moise la judecători –, rugăciunea a luat mai des forma de mărturisire (Leviticul 5:5; Numeri 5:7) și cerere de iertare înaintea lui Dumnezeu, la îndemnul preotului (Ezra 10:10-11), urmată de jertfa pentru păcat. Mărturisirea se făcea Domnului, singurul care poate ierta ceea ce s-a făcut împotriva Lui (Numeri 21:7), precum și păgubitului, împreună cu o plată compensatoare (Numeri 5:7). Este adevărat că, la aducerea jertfei la tabernacul de către păcătos, acesta trebuia să-l informeze pe preot despre tipul de jertfă pentru care venise, însă gestul punerii mâinilor asupra jertfei arată că natura păcatului mărturisit rămânea între petent și Dumnezeu.

Profeţii Vechiului Testament au dialogat cu Dumnezeu – rugăciunea lor s-a adresat în exclusivitate Lui (Ieremia 11:20; Daniel 9:3-4).

În perioada regatului lui Israel și cea a exilului, rugăciunea a luat uneori forma psalmilor de laudă sau de cerere adresate lui Dumnezeu – astfel mărturisirea și lauda au devenit parte din închinare, din dialogul direct cu Dumnezeu.

În Noul Testament, Însuși Iisus le cere ascultătorilor ca rugăciunile să-I fie adresate Tatălui (Matei 6:7-9; 7:11), în Numele Fiului, prin mijlocirea Duhului (Romani 8:26-27); la fel i se cere și bisericii primare, la fel fac și apostolii; apostolul Pavel însuși se roagă lui Dumnezeu pentru rezolvarea problemelor sale (2 Corinteni 12:8-9); Dumnezeu este indicat în mod repetat ca fiind Cel la care să se apeleze pentru înţelepciune (Iacov 1:5-8) și pentru orice alt lucru (Efeseni 6:18; Filipeni 4:6), întrucât deţine atributele necesare pentru a îndeplini ceea ce pentru om nu este posibil (Efeseni 3:20-21).

Unele rugăciuni din Noul Testament au fost direcţionate către Fiul (Fapte 7:59-60), Numele lui Hristos Iisus putând fi chemat și cinstit (Ioan 5:22-23), lucru de înţeles în contextul în care Fiul pretinde identitatea de natură și scop cu Tatăl (Ioan 14:9); El este prezentat ca Unul care are puterea de a ierta păcatul în urma mărturisirii (1 Ioan 1:7-9).

Număr nealocat – sau când te trezești vorbind singur

Nevoia stringentă a omului de a primi un răspuns clar sau o îndrumare și-a căutat împlinirea și în alte maniere decât cele prevăzute în mod expres de Dumnezeu. Una dintre aceste variante, întâlnită cel mai des în timpurile biblice, a fost apelarea la idoli, sau falși dumnezei, pentru protecţie sau îndrumare, lucru dezaprobat de Dumnezeu.

Au existat trei categorii mari de asemenea apeluri neavenite: 1) înaintea unei pietre împodobite cu chipuri (Leviticul 26:1); 2) în faţa unui stâlp dedicat soarelui (Leviticul 26:30); 3) faţă de idoli de piatră sau icoane turnate (Numeri 33:52); 4) înaintea înfăţișării vreunui om (Deuteronomul 4:16).

Logica dezaprobării direcţionării închinării și rugăciunii către ceva creat în locul Creatorului este că un asemenea act nu doar Îl înjosește pe Dumnezeu (Isaia 42:8) (Creatorul fiind superior creaţiei și distinct de aceasta, unic), dar este și un demers inutil, materiei inanimate fiindu-i imposibil să reacţioneze la rugăciune și cereri.

Contează la cine apelezi? – când altcineva intră pe fir

Fascinaţia explorării voinţei divine a făcut ca omul să apeleze uneori și la surse animate, pe lângă cele inanimate. Dumnezeu consideră inadecvat ca omul să consulte surse alternative: 1) ghicitori, cititori în stele, vestitori ai viitorului, vrăjitori, descântători; 2) morţi sau duhuri, cazuri în care întrebarea profetului Isaia devine retorică: „Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul Său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii?” (Isaia 8:19).

Episodul cu împăratul Saul căruia Dumnezeu nu-i răspunde pe căi legitime de descoperire (vise, Urim, profeţi – 1 Samuel 28:6, 15) și care apelează la un mediu spiritist este relevant. Dacă Dumnezeu se depărtase de la el (v. 15-16) și nu-i mai răspundea (v. 6), iar dacă morţii, inclusiv patriarhii sau prorocii, sunt într-o stare de inconștienţă, este pertinent să ne întrebăm cu cine a dialogat totuși Saul. Răspunsul ne duce într-o zonă pe care orice creștin dorește să o evite.

Biblia indică și încercări de abordare a fiinţelor angelice pentru rugăciune sau pentru închinare sau a omului ca destinatar al rugăciunii. Acestea nu pot fi altfel decât inadecvate.

Lupta pentru exclusivitate – metafora „geloziei”

Pentru a ilustra dorinţa divină de exclusivitate în comunicarea cu omul, Biblia utilizează metafora „geloziei. Acest limbajul antropomorfic încearcă să obișnuiască mintea umană cu ideea exclusivităţii indicate în Biblie – omul se roagă doar la Dumnezeu. În același scop, Biblia folosește și analogia exclusivităţii dorite de om în căsătorie, a loialităţii reciproce, în care dragostea este motivaţia ultimă.

Astfel, acest caracter exclusiv al destinatarului la care trebuie să apeleze omul devine factor ordonator al economiei rugăciunii: dacă Dumnezeu este unicul și nu doar primul într-un panteon al zeilor și dacă în afară de Sine pretinde că nu este niciun Mântuitor, de aici și caracterul exclusiv, și nu prioritar al apelării la El.

Articol preluat de la revista „Semnele Timpului”

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.