Drumul către cer trece pe la aproapele

Articol preluat de la revista Semnele Timpului

Evanghelie martie 18, 2021

Articol preluat de la revista „Semnele Timpului”

Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un levit trecea şi el prin locul acela; şi, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului şi i-a zis: „Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere.“ (Luca 10:30-35)

În 1996, când organizaţia Ku Klux Klan a iniţiat o manifestaţie în orașul ei natal, Ann Arbour din Michigan (SUA), tânăra de culoare Keshia Thomas era doar o adolescentă de 18 ani. Asta n-a împiedicat-o ca, împreună cu alte câteva sute de oameni, să iasă pentru a protesta împotriva manifestaţiei KKK.

În atmosfera aceea, atât de tensionată încât Poliţia a detașat agenţi care să protejeze grupul KKK, prezenţa unui bărbat care avea un tatuaj SS și purta un tricou imprimat cu steagul confederal (sau crucea Sfântului Andrei – emblemă a moștenirii sudiste, a sclaviei și segregării) a atras atenţia manifestanţilor anti-KKK. Furia mulţimii s-a dezlănţuit când o femeie a strigat la megafon: „Este un KKK printre noi!“. Omul a început să fugă, dar grupul de protestatari l-a ajuns din urmă. Printre ei era și Keshia care, alergase „doar ca să îl prindă“. Când l-a văzut pe om doborât de lovituri cu pumnii și cu pancartele s-a aruncat peste corpul lui oprindu-i pe manifestanţi să îl mai lovească. „Când l-au aruncat la pământ, m-am simţit ca și cum doi îngeri mi-ar fi ridicat corpul și m-ar fi întins pe jos“, povestea Keisha, câţiva ani mai târziu, pentru BBC.

DarMark Brunner, un fotograf care era student pe vremea aceea, a capturat în imagini întreaga desfășurare de forţe. „Și-a riscat siguranţa fizică pentru a proteja pe cineva care, în opinia mea, nu ar fi făcut același lucru pentru ea“, spunea Brunner. „Cine ar face asta în ziua de azi?“., dacă petentul este omul, cine este la capătul celălalt al firului?

Tânăra nu a mai primit niciun semn de la acel bărbat pe care l-a salvat, însă povestește că a cunoscut un membru al familiei lui. Se afla într-o cafenea, relata ea, când un tânăr a abordat-o și i-a spus doar „mulţumesc“. Când l-a întrebat pentru ce, el i-a răspuns că bărbatul pe care l-a salvat ea era tatăl lui. Keshia a înţeles atunci că urmările gestului ei ar putea fi chiar mai mari decât păreau iniţial. „Cei mai mulţi oameni care rănesc provin din medii care i-au rănit. E un cerc vicios. Să spunem că mulţimea l-ar fi omorât pe bărbat sau l-ar fi rănit foarte, foarte rău. Cum s-ar fi simţit fiul lui? Nu ar fi dus mai departe violenţa?“

Biletul pentru viaţa veșnică

Când un învăţător al legii a venit la Iisus cu întrebarea: „Ce să fac să moștenesc viaţa veșnică?“, Iisus i-a răspuns printr-o altă întrebare: „Ce scrie în Lege? Cum citești în ea?“. Răspunsul învăţătorului legii este unul surprinzător pentru cineva obișnuit cu o multitudine de reguli și reglementări ale legii iudaice. „Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“ Iisus i-a răspuns: „Bine ai răspuns; fă așa și vei avea viaţa veșnică.“

Se pare că învăţătorul legii se aștepta la un astfel de răspuns. Dar el era mai degrabă interesat de răspunsul pentru următoarea întrebare:

Și cine este aproapele meu?

Întrebarea „Cine este aproapele meu?“ era oportună pentru că fariseii îi excluseseră din această categorie pe cei ce nu aparţineau castei lor și pe cei care nu erau stricţi sau atenţi cu legile privind purificarea. Esenienii (sectanţii de la Marea Moartă) se considerau copiii luminii, iar toţi ceilalţi erau copiii întunericului, care trebuiau detestaţi. În final, iudeii i-au exclus pe toţi, în special pe samariteni. Lui Iisus nu I s-a cerut o definiţie a termenului „aproape“, ci o indicaţie cu privire la trasarea, în cadrul comunităţii, a limitelor datoriei de a iubi. Până unde se întinde responsabilitatea mea? Acesta era sensul întrebării.

E greu de imaginat surpriza și șocul învăţătorului legii în momentul în care află că eroul salvator din parabola rostită de Iisus este un samaritean nesuferit. De ce a ales Iisus un samaritean să fie cel care și-a riscat viaţa pentru a se îngriji de rănile călătorului iudeu?

Cât de aproape este „aproapele“?

Impactul acestei întâmplări poate fi diminuat în mod eronat de neînţelegerea ostilităţii dintre iudei și samariteni. Exista un profund dispreţ reciproc. Oponenţii lui Iisus L-au calomniat spunând: „Nu zicem noi bine că ești samaritean și că ai drac?“ (Ioan 8:48). Iudeii evitau Samaria, acceptând inconvenientul rutei ocolitoare care îi forţa să traverseze Iordanul de două ori: mai întâi pentru a trece în Galilea și apoi pentru a reveni în Iudeea.

Iudeii îi blestemau public pe samariteni în sinagogi și se rugau ca ei să nu aibă parte de viaţa veșnică. În plus, nu acceptau niciun serviciu de la un samaritean, nici nu-i acordau vreun credit ca martor în instanţă.

Iisus Și-a șocat audienţa oferindu-i samariteanului rolul de erou. În prezent, forţa parabolei poate fi pierdută ușor deoarece cititorul modern asociază deja în mod tradiţional imaginea samariteanului cu omul amabil, milostiv, empatic, căruia îi pasă de ceilalţi. Autorul creștin A. C. Forrest scria că un pastor american din Orientul Mijlociu i-a mărturisit că se teme să predice această parabolă acolo. „Este prea relevantă. Ar fi prea relevantă și în Africa de Sud, Irlanda de Nord și în multe alte părţi ale lumii moderne.“

Supriza lui Iisus și schimbarea de perspectivă

Ostilitatea copleșitoare ce exista între iudei și samariteni leagă inevitabil întrebarea „Cine este aproapele meu?“ de o alta și mai pătrunzătorare: „De ce eroul parabolei este un samaritean?“. Făcându-l pe samaritean un protagonist eroic, Iisus a zdruncinat toţi parametri stabiliţi cu atenţie ce defineau „aproapele“ în cultura iudaică. Introducând un samaritean în parabolă, Iisus nu doar afirmă că nimeni nu trebuie exclus din categoria „aproapele“, nici măcar dușmanii, ci schimbă accentul de la cel ce are nevoie de ajutor la cel ce oferă ajutor. Atenţia întregii audienţe este deplasată dinspre victimă înspre samaritean.

În felul acesta, Iisus demonstrează că, în demersul pentru împlinirea poruncii de a ne iubi aproapele, „aproapele“ nu este cel ce primește ajutor, ci cel ce oferă ajutor.

Când Iisus întreabă „Care dintre cei trei crezi că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?“, El a dorit ca învăţătorul legii să înţeleagă că nu trebuie să petreacă timp stabilind caracteristicile ce-i califică sau îi descalifică pe cei pe care trebuie să-i iubească. Problema de fond nu este „Cine trebuie să fie iubit?“ sau „Cine este aproapele meu?“, ci, mai degrabă, „Ce înseamnă pentru mine să iubesc? Ce înseamnă pentru mine să fiu aproapele cuiva?“ „Aproapele”, după definiţia lui Dumnezeu, nu stabilește graniţe pentru definirea „aproapelui“. Încercarea de a delimita înţelesul conceptului de „aproape“, abordându-l ca pe un obiect, duce la slăbirea înţelesului dragostei. Întrebarea învăţătorului legii demostrează că el nu a înţeles porunca și nici sensul dragostei și, prin urmare, nu a înţeles semnificaţia „aproapelui“.

„Samariteanul“ surprinde și astăzi

În ianuarie 2011, un radical musulman s-a aruncat în aer într-o biserică creștină coptă din Alexandria (Egipt). Deflagraţia a ucis 23 de creștini care erau acolo doar ca să se închine. O lună mai târziu, în haosul protestelor din Piaţa Tahrir (Cairo), creștinii au făcut o demonstraţie înduioșătoare de solidaritate. Cu spatele la un grup de islamiști îngenunchiaţi în rugăciune, creștinii și-au dat mâinile formând un cerc de protecţie în jurul musulmanilor. Presa a spus că ar fi fost vorba de creștini protestanţi. Relevant, gestul lor a fost repetat și de musulmanii care s-au adunat să păzească alte biserici creștine, în timp ce credincioșii se rugau în interior.

Într-o lume în care factorul dominant este ura, peste tot ridicându-se bariere, unde semnificaţia aproapelui a fost restrânsă la cei din neamul meuprietenii mei, grupul nostru etnic, imaginea creștinilor apărându-i pe musulmani întărește mesajul pe care Iisus a căutat să-l transmită prin parabola samariteanului milos.

Exact în acest punct nevralgic, parabola samariteanului milos are relevanţă, iar cei care îi înţeleg adevăratul mesaj simt că au datoria morală de a arăta lumii că dragostea nu are graniţe, nici limite. Prin faptele lor, dezinteresate, acești oameni dovedesc nu doar că drumul către cer trece pe la aproapele, dar și că cerul este, la tot pasul, pe drum, aproape.

Articol preluat de la revista „Semnele Timpului”

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.